Societatea are datorii, dar activitatea este viabilă: ce opțiuni există înainte de insolvență?

Prima etapă este stabilirea situației reale a firmei. O întârziere la plată nu trebuie calificată automat drept insolvență, dar nici tratată ca un simplu incident dacă lipsa lichidităților a devenit persistentă.

Distincția esențială privește amenințarea asupra capacității viitoare de plată, în cazul dificultății, și insuficiența fondurilor disponibile pentru plata datoriilor certe, lichide și exigibile, în cazul insolvenței. Legea instituie o prezumție relativă de insolvență atunci când o datorie nu este plătită după 60 de zile de la scadență. Fiind relativă, prezumția poate fi răsturnată; termenul nu trebuie însă înțeles ca o perioadă în care insolvența ar fi imposibilă.

De aceea, analiza trebuie să confrunte datoriile scadente cu disponibilitățile efective, încasările previzibile și finanțările accesibile. Un contract profitabil, dar cu încasări îndepărtate sau incerte, nu rezolvă neapărat obligațiile exigibile astăzi.

Art. 6 din Legea nr. 85/2014 cere un raport al practicianului în insolvență care să explice natura dificultății, cauzele și efectele acesteia, precum și necesitatea măsurilor de redresare. Textul include și cerința unei analize documentate din care să rezulte că debitorul nu este în insolvență. Diagnosticul nu poate fi înlocuit de declarația administratorului că firma „își va reveni”.

Dacă dificultatea privește un număr redus de creditori și există disponibilitate pentru cooperare, negocierea directă poate permite adaptarea scadențelor, plata în tranșe sau modificarea altor condiții contractuale. Aceasta poate reprezenta o soluție mai puțin formalizată decât o procedură preventivă.

Pentru ca negocierea să fie utilă, propunerea trebuie susținută de un calendar credibil al încasărilor și plăților. Din perspectivă contractuală, este important ca înțelegerea să clarifice ce se întâmplă cu penalitățile, garanțiile, eventualele executări și consecințele neplății unei tranșe.

Limita acestei soluții este lipsa unei protecții colective doar prin faptul că discuțiile au început. Cooperarea unui furnizor nu asigură și cooperarea celorlalți. Dacă un creditor poate bloca activitatea prin executare, negocierea bilaterală trebuie evaluată în raport cu riscul pe care ceilalți creditori îl creează pentru redresare.

Acordul de restructurare reglementat de Legea nr. 85/2014 nu este o simplă înțelegere comercială căreia i se atribuie această denumire. El presupune participarea unui practician în insolvență, construirea măsurilor de restructurare, negocierea și votul creditorilor relevanți, precum și parcurgerea mecanismului legal de confirmare. Negocierile se desfășoară preponderent în afara instanței.

Un element important este distincția dintre creanțele afectate și cele neafectate. Restructurarea poate modifica anumite creanțe, în timp ce altele rămân în afara acestor modificări. Excluderea unei creanțe nu înseamnă însă dispariția datoriei: plata ei trebuie inclusă în proiecțiile financiare ale firmei.

Acordul poate fi potrivit atunci când există o perspectivă rezonabilă de negociere și firma poate continua activitatea pe durata discuțiilor. Nu trebuie confundat cu un mecanism care suspendă automat toate executările silite încă de la inițierea negocierilor.

Concordatul preventiv presupune deschiderea unei proceduri judiciare, participarea unui administrator concordatar și elaborarea unui plan de restructurare, care este negociat, votat și supus omologării.

Una dintre diferențele relevante față de acordul de restructurare este existența mecanismelor legale de suspendare a executărilor silite. Acestea pot oferi răgazul necesar negocierii, dar efectele lor depind de etapa procedurii, natura creanței și condițiile prevăzute de lege. Creanțele salariale au un tratament distinct, iar protecția nu trebuie descrisă ca fiind nelimitată sau definitivă.

Suspendarea executărilor nu este, în sine, redresare. Ea nu aduce automat clienți, nu reduce costurile și nu asigură finanțarea activității. Utilitatea concordatului depinde de ceea ce firma poate realiza în intervalul de protecție.

Totodată, debitorul își păstrează dreptul de administrare, în condițiile dreptului comun, pe durata procedurilor preventive. Drepturile individuale și colective ale salariaților, inclusiv cele de informare și consultare, nu sunt înlăturate prin accesarea restructurării.

Dacă presiunea principală provine din obligațiile fiscale, trebuie analizate facilitățile de plată disponibile și condițiile lor. O eșalonare fiscală nu reprezintă însă restructurarea întregii firme: ea nu modifică, prin ea însăși, obligațiile față de bancă, furnizori sau alți creditori.

Este importantă și compatibilitatea cu procedurile preventive. Informarea ANAF privind modificările aduse prin Legea nr. 170/2026 semnalează restricții privind acordarea și menținerea eșalonărilor pentru debitorii aflați în proceduri de prevenire a insolvenței. Prin urmare, eșalonarea fiscală și concordatul nu trebuie prezentate ca soluții care se pot suprapune fără o verificare prealabilă a condițiilor și a succesiunii demersurilor.

Același material indică reguli specifice privind obligațiile fiscale incluse în acorduri sau planuri, ordinea stingerii și anularea creanțelor reduse. Pentru o societate cu datorii bugetare importante, componenta fiscală trebuie integrată în planul financiar, nu tratată după negocierea cu ceilalți creditori.

Restructurarea nu se reduce la solicitarea unor scadențe mai îndepărtate. Planul trebuie să lege măsurile financiare de cele operaționale: corectarea costurilor, recuperarea creanțelor, adaptarea contractelor și identificarea surselor de finanțare necesare continuării activității. Simplificarea datoriei fără corectarea cauzelor dificultății poate doar să amâne problema.

Pentru creditori, întrebarea centrală este dacă restructurarea oferă o recuperare mai bună decât alternativa disponibilă. Cadrul legal urmărește tratamentul echitabil și fundamentarea măsurilor pe o comparație cu următoarea alternativă optimă, nu acordarea unui avantaj nejustificat debitorului.

De exemplu, într-un scenariu ipotetic, o societate cu activitate profitabilă poate avea nevoie de adaptarea scadențelor deoarece încasează mai târziu decât plătește. Dacă însă fiecare lună produce pierderi și nu există măsuri credibile de corectare, simpla amânare a datoriilor nu demonstrează viabilitatea.

Art. 6 din Legea nr. 85/2014 exclude de la procedurile preventive debitorii aflați în insolvență. Perspectivele de redresare nu înlătură această condiție de acces. O afacere poate avea potențial și, totuși, să necesite analiza unei reorganizări în cadrul insolvenței, nu a unui concordat preventiv.

Insolvența și falimentul nu trebuie confundate: legea permite, atunci când este posibil, redresarea activității în cadrul procedurii de insolvență. Esențială este alegerea mecanismului potrivit situației reale, nu evitarea unei denumiri considerate nefavorabile.

Pentru o societate viabilă, restructurarea timpurie poate transforma presiunea creditorilor într-un calendar de plată sustenabil. Alegerea dintre negocierea directă, acordul de restructurare, concordatul preventiv și facilitățile fiscale depinde însă de lichidități, structura datoriilor, riscul executărilor și capacitatea efectivă de redresare.

Întrebarea decisivă nu este „cât timp putem amâna plata?”, ci „ce se schimbă în acest timp, astfel încât firma să își poată îndeplini obligațiile?”. Fără un răspuns documentat, timpul suplimentar poate însemna doar acumularea unor datorii noi.

Articolul are caracter general. Eligibilitatea și efectele fiecărei proceduri trebuie evaluate în raport cu situația societății și cu regimul aplicabil la data demersului; pentru procedurile deja începute, regulile tranzitorii pot impune o analiză distinctă.